COMENTARII

Diaspora, copilul pierdut al României

Subiect delicat, relația diaspora – România. Și nu mă gândesc ca la un meci de fotbal. Nici măcar amical. Pentru că ar trebui să fim în aceeași echipă, dacă ar fi să fie un meci de fotbal.

Dacă nu se apropie nicio campanie electorală, ca să fim bombardați pur și simplu cu aceleași promisiuni electorale devenite monotone, parcă sunt aceleași minciuni de 28 de ani, suntem considerați ca și fratele mai mare. Și spun asta pentru că suntem buni doar atâta timp cât trimitem bani în țară, iar printr-un fel sau altul, aceștia ajung în bugetul țării.

Dacă ar putea, ne-ar impozita și salariile de afară, nu doar ce mai avem fiecare în țară și e normal să fie impozitat.

Rar câte un politician mai trece granița, iese să viziteze și el cu familia Europa, dar trage o fugă și pe la comunitate să deconteze eventual costurile de transport, nu ca să discute sau că l-ar interesa ce se întâmplă cu noi.

”Am plecat din România și nu vreau să mai aud de ea”, cu siguranță nu sunt singurul care am auzit această paradigmă. Deși de cele mai multe ori nu le dau dreptate, nu pot să nu observ că de cele mai multe ori, motivele pentru care expun această idee sunt cât se poate de reale. De la Titus Corlățean și până la Klaus Iohannis, niciun om politic român nu a fost în diaspora pentru a vedea clar care sunt nevoile diasporenilor, niciunul nu s-a interesat de vreo problemă a lor decât după ce aceasta a fost sesizată în presă și mediatizată. Cu alte cuvinte, implicarea se face doar dacă, pe undeva, se poate face puțină campanie mascată.

Nu mai e mult și iar vor avea nevoie de noi. Întrebarea retorică ce se impune: dar oare noi de ei vom mai avea nevoie?

Ionică Armancă

publicat 24.10.2017, 13:58

Cele mai citite